Pierderile duc uneori la frici.

Am pierdut enorm de multe insa nimic nu m-a afectat mai tare decat ceea ce am numit cea mai mare pierdere a mea. Cea mai mare pentru ca era strans legata de suflet, era strans legata de mine. Legatura cumva s-a rupt iar eu m-am vazut prins apoi intr-o lupta cu mine, o lupta continua cu insomnia, gandurile, excesele, nebunia si durerea, multa durere.

M-am simtit ca si calcat de tren in timp ce eram tarat de o caruta pe un camp de porumb proaspat taiat, cioturile acelea imi sfasiau sufletul fara ca macar sa imi atinga pielea, simteam rotile trenului cum imi despicau inima fara ca macar sa imi desfaca pieptul.

Erau atat de multe in capul meu, atat de multe insa nu puteam sa zbier, sa plang sau sa fac ceva. Nu mai aveam lacrimi de varsat, nervi de eliberat sau orice altceva de facut.

Azi sunt eu, ma simt strain de toate, ma simt fricos. Am ramas cu o frica teribila, o frica ce nu ma lasa inca sa o iau de la capat, imi e frica de maini, de buze, de vorbe, priviri, ganduri de toate acestea, tot ce ma pot face din nou sa iubesc, sa tin la cineva…

M-am trezit prins dintr-o data intr-o cusca a fricii, o cusca careia nu ii pot gasi cheia pentru a o deschide.

Am blestemat acele zile, acel oras, acele momente, am injurat de tot ce exista si nu exista pe lume…

Intr-un final am meditat, am ramas eu cu mine, eu cu fricile mele, frica de frumos, frica de multe lucruri, frica pana si de mine.

De iertat, am iertat dar de durut vezi tu… inca doare.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *